Acum cateva minute am gasit pe facebook o poveste tare emotionanta. Asa se intampla si in Romania, asa se intampla si in SUA, asta este “viata de caine” a unora dintre ei:

Când eram un cățeluș, te binedispuneam cu năzdrăvăniile mele și te făceam să râzi. Ziceai că sunt copilul tău, și indiferent de câte perechi de pantofi ți-am distrus și de câte perne am smotocit, am devenit prietenul tău cel mai bun. Ori de câte ori făceam vreo năzbâtie, imi arătai degetul arătător și imi spuneai: “Cum ai putut…?”, însă apoi te aplecai spre mine, mă rostogoleai și mă mângâiai pe burtică…Educarea mea a durat ceva mai mult pentru că tu erai foarte ocupat, însă într-un final, împreună, am reușit. Îmi amintesc acele nopți în care mă strecuram lângă tine în pat, și cu boticul lipit de tine, îți ascultam confidențele și visele secrete. Erau clipe în care credeam că viața e perfectă. Împreună făceam plimbări lungi, fugeam prin parc, călătoream cu CITESTE CONTINUAREA ARTICOLULUI »